Doar tu.

Păşind agale pe străzile pustii, pline de oameni, simt prezenţa ta în toate lucrurile ce le zăresc în cale. Ştiu! Sunt pierdut! În Abisul gândurilor mele, prizonier al propriului Tartar, construit din amintirea ta. Ah ! Te iubesc tot mai mult.

Copacii ale căror frunze cad precum fulgii de zapadă îmi şoptesc aievea că pot uita orice altceva dar nu ochii tăi. Parfumul tău. Buzele tale. Crengile se arcuiesc pentru a simţi corpul meu îmbibat de durerea pricinuită de amintirea ta.

Ajuns în camera mea vreau să te înec în Oceanul Uitării însă asta ar presupune să mă ucid. Cuget îndelung. Nu! Nu vreau să te uit întrucât ştiu că şi dincolo de Moarte tot nu te vei întoarce la mine. Nu-mi rămâne decât să mă sting încet precum o flacără fără aer.

Iarăşi

Mi-am revenit. Din neliniştetea sufletească care poate să îţi provoace simpla amintire a unei femei. A trecut mult timp de când nu am mai simţit durerea asta singuratică. Îmi era dor de ea. Ştiam că pentru a mă vindeca am nevoie de ea, de această singurătate morbidă dar atât de dulce şi înnebunitoare.

Luni trecut-au, numărându-le precum secundele pentru a trece mai repede. Suferit-am. Răni adânci am lăsat în urmă, vindecându-se inevitabil în prisma timpului. Mare noroc avem noi, toţi, cu acest Timp ce trece, umplându-ne trupurile şi minţile de speranţă.

Sunt cel care se bucură de fiecare clipă a singuratăţii.

Eu. Tu.

Eu. Tu. Între noi prostia omenească. Tu. Eu. Între noi. Mândria prostească. Aş vrea să te pălmuiesc deoarece cazi în aceeaşi capcana stupidă a copilăriei infantile de care nu te mai saturi. Tu vrei să mă loveşti pentru că sunt prizonierul absolut al orgoliului nemăsurat în care m-am născut precum o victimă de război.

Şti ce ? Până ne hotărâm noi cine pe cine strânge de gât, lasă-mă să te înveninez cu un sărut pătimaş, dulce şi ştrengăresc. Hai nu fi rea că nu are rost, diseară tot la mine vii precum Soarele la Lună. Îţi jur că oricâte zile aş mai avea tot pe tine te-aş iubi. Asta dacă şi tu vrei. Apropo mâine seară mergem la Mihai, ne-a invitat la ziua lui, aşadar be glamorous, cum îmi place mie. Ştiu că poimâine ne ducem la Mircea, dar……..şti că te iubi.

Mai eşti supărată pe mine ? Da!? Lasă că îţi trece. Dă-mi buzele alea nebune să le sărut precum Pământul pe Apă. Nu te vrăjesc ! Te iubesc. Mai mult decât ţi-ai putea vreodată închipui. În seara asta sunt al tău. În seara asta eşti a mea. Între noi nu va mai fi decât oceanul întins al dragostei în care mă voi îneca dinadins pentru ca tu să mă salvezi…..şi să vezi atunci dragoste.

Un’altra te

Depăşind graniţa realitaţii conjucturale în care mă aflu precum un prizonier condamnat la închisoare pe viaţă, a cărui singură scăpare de a evada este moartea, încerc a mă sinucide oprindu-mi deliberat sistemele vitale.  Fac lucrul ăsta pentru a fi din nou alături de tine, nemai rezistând fără să te am lângă mine.

Tu eşti pentru mine Apa, Aerul, Focul, Pământul. Eşti precum un drog, sevrajul fiindu-mi fatal. Îmi spui că nu eşti ceea ce pari a fi, dar cine poate şti asta mai bine decât mine. Gândurile mele sunt pline de tine, de parfumul tău, de buzele tale, de obrajii tăi, de mâinile tale. Încerc să te alung, să mă mint că există şi altceva după tine. Sunt însă prea slăbit pentru a lupta împotriva mea.

Sentimente

Stând în fotoliul ăsta încercând a mă gândi la lucruri cu adevărat pline de conţinut, realizez că sforţarea asta intelectuală este o minciună. Pentru a gândi lucruri esenţiale nu am nevoie de minte, gândire. Am nevoie să simt. Să simt acele lucruri fără a le pune pe masa de observaţie a intelectului meu.

Sentimentele nu se gândesc. Sentimentele nu sunt gândite, nu sunt trecute prin minte, reflectate. Dacă iubesc o fac pentru ca asta simt nu pentru ca asta gândesc. Dacă urăsc asemenea.

Mai mult ca niciodată am nevoie lângă mine de sentimente. Nu contează de care. Cel mai mult îmi doresc să simt aproape-mi acele persoane la care ţin. Vreau să îi văd cum râd, umplându-mi trupul gol de bucurie. Vreau să îi văd jucându-se, glumind, iubind.

În această lume fără doar şi poate avem nevoie de sentimente. Raţiunea nu ne mai este de folos pentru că mintea noastră a ajuns într-un punct din care nu mai poate înainta. Suntem la capătul puterilor noastre raţionale. Ajunge. Ajunge să ne argumentăm acţiunile prin raţiune, folosindu-ne de sentiment numai atunci când irosim celelate căi.

Omul nu are capacitatea de a raţiona. Are capacitatea de a simţi.

Nu sunt…

Nu sunt precum mulţi dintre voi. Răi, laşi, mincinoşi. Am şi eu multe defecte. Cele mai mari, orgoliul şi lipsa de încredere în mine. Însă oricând vă pot spune în faţă cine sunteţi, voi care citiţi aceste rânduri, minţindu-vă că aceste rânduri nu vă sunt adresate. Întocmai cei care cred că nu sunt atinşi de aceste cuvinte sunt cei cărora le doresc numai de bine.

Aş vrea……aş vrea ca într-o bună zi să am tupeul vostru cinic, molipsitor, pentru a vă deschide ochii şi să vă vedeţi aşa cum sunteţi pe dinăuntru – goi. Goi de atâtea cuvinte autoadresate de automulţumire. HA! Moarte vouă!

Update

Sunt din nou liber. Mi-am dat demisia marţi de la job. Nu mai doream să fiu batjocorit, luat la mişto, aşa ca hasta la vista baby. Cristina are dreptate că sunt încăpăţânat. Plusez cu faptul că sunt şi (foarte) orgolios în anumite situaţii.

M-am gândit eu aşa mai bine şi m-am hotărât să revin în domeniul ONG. Mai precis…….99% in Centrul Educational de Resurse si Training, unde fac parte şi din board; 1% altundeva, posibil în ARTI ca voluntar.

Declaraţie

Te iubesc pentru ceea ce eşti. Iubesc glasul tău. Iubesc vocea ta. Ador zâmbetul tău. Sunetul ce îl produce râsul tău. Iubesc mâinile tale atât de gingaşe, atât de dătătoare de viaţă. Ador părul tău în care mă pierd seară de seară. Iubesc sânii tăi cei timizi. Ador coapsele tale bine conturate. Te iubesc. Te ador. Până la ultima suflare.

Dar……….nu pot. Nu pot să nu gândesc că este imposibil ca tu, sublimul, să mă iubeşti pe mine, urâtul. Este ilogic cum ţie îţi place a fi cu mine. Eu. Cel decăzut în Tartar. Eu, cel pierdut în Abis. Nu. Nu mai putem a fi împreună. Ne desparte înseşi firea lucrurilor.

Astfel decurg lucrurile în mintea mea, în universul meu. Îmi imaginez tot felul de situaţii, neexistente în realitate. Sunt capabil să reproduc sentimente, trăiri ale unor situaţii neexperimentate de mine până acum. Rândurile de mai sus sunt rodul imaginaţiei. Nu am făcut vreodată o asemenea declaraţie, dar totul zace. În mintea mea. În gândirea mea. M-am săturat de prostiile astea, rostite, scrise fără sens, nu le mai suport. Vreau normalitate. Doresc egalitate. Dar nu pot. Nu pot să alung gândurile astea, ce urlă în capul meu. Paranoismul meu începător se extinde precum cancerul. Întâi în minte si după în corp. Poate un strigăt de ajutor ar salva situaţia. Însă nu vreau să fiu salvat. Vreau să rămân prizonierul propriului univers.

Aproape

Văd în aceste ultime zile cum crezul în mine se stinge precum lumina felinarului rămas fără gaz. Observ ca nu sunt deloc cum m-am descris până acum în aceste articole, scrise doar pentru impresie artistică. Numai vreau să  aştept, vreau decât să mi-o trag cu una şi să scap de gândurile astea ce se zbat în capul meu precum animalele sălbatice în cuşti. Ce etică ? Ce moralitate ? Nu vreau să rămân virgin până când s-o găsi una să îi fie milă de mine, aşa ca din primul salar voi rezolva această chestiune. Să numai zică unii alţii că sunt frustrat sexual ca nu mi-am tras-o până acum.

Sunt o persoană limitată de propriile gânduri, prinsă în propria realitate, încercând defectuos a juca rolul unui om. Nu. Nu sunt om. Sunt un paranoic ce îşi imaginează tot felul de lucruri, incapabil a lega relaţii sociale în afara de cele existente. Nu sunt în stare să îmi duc treaba la bun sfârşit. Permisul nu l-am obţinut, licenţa asemenea, iar la job fac numai greşeli, chipurile, nefiind prea meticulos.

Aproape ca îmi e scârbă de mine.

The perfect day

Mă trezesc cu buzele ei atingându-mi faţa, mângâindu-mi ochi. Deschid ochii pentru a o vedea şi buzele pentru a o săruta. Vreau să fiu cu ea astăzi, să facem dragoste. Eu să fiu Pământul iar ea Apa, să sorb cu nesaţ din ea, setea mea ce zace precum Timpul este primordială, incapabilă de sfârşit.

Dragostea noastră se afundă în secundele, minutele, orele ce ne înconjoară. Contopirea transcende lumea spirituală, trecând în cea materială. Suntem unul, în minte şi în trup, Fiinţa Absolută.

Focul ce înconjoră dragostea noastră precum un scut impenetrabil, scade în intensitate. Redevenim oameni, muritori. Mă ridic, îndreptându-mă spre bucătărie. Vreau să îţi pregătesc în semn de mulţumire ceva special. Te invit la cină. Accepţi. După masă ne aşezăm în pat luaţi în braţe. Acesta e momentul pe care îl aştept de atâta timp, să adorm în braţele tale, mă scufund tot mai adânc.

Mâine poate e o nouă zi dar nu o nouă viaţă.