In randurile de mai jos voi incerca a face o descriere a mea cat mai obiectiva, asa cum ma privesc eu.
Copil mic fiind, am suferit mult din cauza lipsei de afectivitate si tandrete, de care aveam nevoie la momentul acela. Nu de multe ori in locul acestor 2 lucruri a fost luat de alte lucruri de care nu vreau sa imi aduc aminte. Copilaria-mi toata a fost marcata de frica de a nu lua bataie, aproape orice lucru pe care il faceam era urmat de o cearta sau de o bataie. Totodata am fost considerat de familie si rude ca fiind oaia-neagra, copilul-problema. Si poate asa si era. E drept ca nu eram un sfant, dar “prostiile” specifice varstei ar fi trebuit sa fie mai iertate, insa de fiecare data eram certat sau batut pentru asta. Cam dupa ce am ajuns la liceu, relatia mea cu o alta parte a rudelor a ajuns mai puternica, iar lucrul asta m-a facut sa ma simt mai bine, intrucat gasisem si niste oameni care nu ma vedeau ca ceva negru. Dimpotriva, eram considerat un copil bun, dispus sa dea o mana de ajutor atunci cand cineva avea nevoie.
Cam tot in aceasta perioada, in mintea mea aparuse ideea sa fug, sa plec de acasa. Am incercat sa fac tot de felul de scenarii si am luat decizia atunci ca voi face pasul asta dupa ce voi implinii 18 ani. Am implinit 18 ani insa am mai amanat inca odata pana dupa bac. Am terminat cu bacul insa am anulat orice intentie de genul asta. Mi-am dat seama ca as face mai mult rau decat bine. Atat mie cat si altor persoane. Luasem decizia de a pleca de acasa pentru ca simteam ca nu sunt dorit, ca sunt in plus, certurile, scandalurile cu ai mei erau frecvente. Motivele erau diverse, tatal meu avand darul de a face din tantar armasar. Ma simteam ca intr-o cusca, nu puteam sa fac nimic, nu puteam sa zic nimic, si daca aveam curajul sa am o pozitie diferita pe care sa mi-o sustin eram categorisit ca nebun. Oare cum ar reactiona altii cand proprii parinti le-ar zice ca ii trimit la spitalul de nebuni ? Sau la ce s-ar gandii cand li s-ar zice ca “Eu te-am facut eu te omor” ?
Chiar daca parintii mei nu mi-au acordat afectivitatea pe care o doream, as fi un nesimtit sa nu recunosc ceea ce ai facut pentru mine, faptul ca mi-au dat sansa sa ma dezvolt intelectual, mi-au oferit o educatie exemplara in comparatie cu altii, m-au sustinut si inca ma sustin financiar. Dupa cum se poate vedea, e o sabie cu doua taisuri.
Dupa ce am intrat la facultate, lucrurile au inceput incet sa se schimbe in bine. Nu ma mai certam des cu ai mei, acum incercam din toate puterile sa nu le mai dau motive. La inceputul celui de-al doilea semestru, stand pe scarile Universitatii primesc un fluturas, care mi-a schimbat viata dupa aceea. Era un fluturas de promovare a Centrului de Tineret din Craiova, care tocmai se redeschisese, unde se putea gasii la momentul respectiv servicii gratuite pentru tineri, cum ar fi internet gratuit, consiliere psihologica si vocationala, in fine mai multe lucruri. Mi s-a parut foarte interesant si a doua zi de la primirea fluturasului m-am dus sa vad despre ce e vorba. Am intrat cam sceptic si am vazut multi oameni care vorbeau despre tot felul de lucruri. Am fost luat in primire de o tipa dragutica, mai tot timpul cu zambetul pe buze (nimeni alta decat Cristina), care m-a intrebat daca vreau sa devin voluntar al Centrului si mi-a explicat drepturile si responsabilitatile acestui lucru. Am fost de acord, mi s-a parut o initiativa care avea nevoie de ajutor asa ca m-am alaturat si eu. La 2 zile de la semnare am fost la prima sedinta a Centrului in care s-au discutat mai multe. M-am simtit tare ciudat si in plus pentru ca nu cunosteam pe nimeni, in schimb ceilalti mai schimbau cuvinte intre ei. Eu eram cazut direct din pom. In fine….am trecut peste faza asta si in cateva saptamani mi-am facut prieteni pe cei de acolo. Insa la sedinta respectiva……..constientizez acum……..au fost cei mai multi voluntari prezenti vreodata in istoria acestui Centru. Dornic de a face voluntariat m-am implicat foarte mult in activitatile Centrului si profitand de faptul ca era o perioada tulbure, nascuta din timpuri tulburi, in mai 2006 mi s-a propus sa ma ocup de coordonarea Centrului. Pentru mine a fost, poate, cel mai bun moment din punct de vedere profesional al acelui an. Cu un dram de nebunie si curaj, am pornit la drum aproape fara niciun voluntar. Numai Nura, ramanand din vechea garda. Invatand in fiecare zi cateceva nou de la Camelia, consilier tineret in cadrul DJT Dolj, am pus bazele unui nou Centru si a unei noi echipe de voluntari. Scoala de Vara de la Calafat, primul meu proiect in calitate de coordonator, a marcat si nasterea echipei mult dorite. Dupa Calafat…….restul e istorie…….aproximativ 20 de proiecte initiate sau in parteneriat, toate aceste in 5 luni. Dar cea mai mare realizare a fost echipa, care era in stare sa se bata cu oricine, si care la momentul respectiv era cea mai buna din Craiova. Fara modestie spun asta. In ianuarie 2007 mi s-a propus functia de Director Executiv al Asociatiei Romane a Tinerilor cu Initiativa, unde Centrul de Tineret era un program al ANT, administrat si implementat in Craiova de ARTI. Din nou am simtit aceleasi emotii si senzatii ca in urma cu 7 luni, cand eram numit coordonator, insa acum eram pe o pozitie importanta intr-un ONG important. Pana aici e totul bine si frumos, insa a intervenit din nou complexitate omului. Am fost in situatia de ma afla in conflict cu aproape toti membri ARTI. Am “supravietuit” sau mai degraba am invatat ca daca eu pot si vreau un lucru nu inseamna ca si altii pot sa faca si sa vrea acelasi lucru.
Cam asta sunt eu. Cu defectele mele, cu calitatile mele, am descoperit ca sunt asa cum vrea lumea sa fiu. Cei care sunt oameni buni ma vad un om bun. Cei care sunt oameni rai ma vad un om rau.
Si poate cel mai important lucru este sa ii multumesc Cristinei pentru faptul ca a crezut in mine, fara de care, poate, nu as fi ajuns unde sunt acum.
