Cine sunt eu ?

La întrebarea asta nu pot să ofer însumi un răspuns obiectiv, întrucât nimeni nu se poate înseşi defini, deoarece este împotriva legilor naturii.

Mi se pare lipsit de cel mai elementar bun-simţ, cum că omul este un animal cu raţiune şi încă alte câteva atribute de acest fel, întrucât aceste atribute şi le-a atribuit singur. Este ca şi cum o masă “ar crede” despre ea ca este de fapt scaun, evident cine sunt eu să confirm sau să infirm acest lucru. Problema fundamentală este cum este în stare ca o materie să îşi atribuie, fără nicio intervenţie dinafară, anumite însuşiri ? Ei, bine, uite că omul a reuşit acest lucru, numai că este lipsit obiectivitate. Eu consider că această “raţiune” este de fapt un produs al socializării omului, faptul că este primul animal ce a învăţat din greşelile predecesorilor, transmitându-le pe cale orală, astfel a apărut limbajul.

Revenind la întrebarea primă a acestui articol, voi oferi un răspuns subiectiv, pe care mi-l asum ca nefiind unul adevărat. Aşadar cred despre mine că sunt o persoană ce încearcă să depăşească obstacole, netransformând eşecurile în capăt de linie. Sunt mândru de faptul că nu am căzut în patima alcoolului, tutunului, drogurilor. Sunt mândru de sentimentele de care sunt în stare, deoarece durabilitatea şi intensitatea lor au o bază adâncă şi reală. Sunt conştient de slăbiciunile mele, pe care încerc în continuu să le ameliorez, transformându-le, poate, la un moment dat, în calităţi. Câteodată sunt naiv, alteori orgolios, rareori nervos (însă când sunt nervos gândirea mea este înconjurată de o ceaţă deasă), deseori serios. Unul dintre defectele mele este că mă îndrăgostesc destul de repede, după care conştientizând de lipsa sentimentelor reciproce, mă consum interior. Câteodată sunt atât de dezamăgit încât îmi vine să demisionez. Calităţile mele ce iasă deseori în evidenţă sunt capacitatea de efort, loialitatea, optimismul.

Aşadar, cine sunt eu ? Cel de lângă tine, pe care nu îl vezi din cauza………pe care o vei găsii şi singură (dacă eşti în stare).

La fel

Îmi dau seama că pot să trăiesc şi fără să am o iubită, căreia să îi dedic dragostea mea. Conştientizez că pot să respir şi fără aer. Pot să mă trezesc dimineaţa şi fără să am pentru ce. Acum, totul, a devenit un reflex. Nu mai vreau minciuni, iluzii, speranţe. M-am coborât din punct de vedere mental mult prea mult la un moment dat pentru a o mai face încă odată.

Mi-am pus serioase semne de întrebare cu privire la situaţia mea de singurătate. Am privit totul obiectiv. A reieşit că sunt prea normal şi că principiile şi valorile mele sunt prea înalte pentru anumite persoane, ce se cred, culmea, speciale. Eu nu mă consider. Sunt şi voi fi normal. Am precum un om normal, propriile mele mici frustrări şi neajunsuri, dar am grijă să nu mi le tranform în probleme psihice.

Faptul de care mă bucur cel mai mult este că sunt înconjurat de prieteni, ale căror idealuri, principii, valori, se aseamănă foarte mult cu ale mele. Aşadar, scopul meu de a mă trezii dimineaţa este de acum înainte să îi văd pe ei fericiţi, împliniţi. M-am săturat să îmi imaginez că pot să fac şi pe dracu în patru, când de fapt sunt prea moale pentru lucruri tari, aşa că le voi da o mână de ajutor celor care sunt mai puternici decât mine, un ajutor nefiindu-le în plus, şi iată aşa îmi voi împlinii idealurile prin intermediul lor.

The Road to Heaven’s Door

Poate cel mai aproape drum este acela de a renunţa la funcţia de om, aruncându-te în ghearele atât de frumoasei “Doamne cu Coasa”, cea care îţi transmite să o urmezi, promiţându-ţi în schimb dispariţia durerilor suportate de trupul şi sufletul tău. Degeaba, cei din jurul tău te îndeamnă să nu cazi în mrejele întunecoase şi dulci, tu mai mult vrei a o urma, vrei să fii mai aproape de ea, să îi simţi răsuflarea, atingerea degetelor ei reci, a buzelor ei atât de tulburătoare. Vrei să te pierzi în ochii ei, atât de înnebunitori. Vrei ca degetele tale, tremurânde şi neliniştite, să îi atingă trupul acoperit de negrul cel de viaţă. Vrei. O vrei. Vrei să fie a ta, chiar si pentru câteva clipe, care se vor transforma inevitabil în infinit. Odată ce ai sărutat-o timpul a murit. Trupul a murit. Sufletul a murit. Eşti o parte a infinitului Infinit, cel care este legea primordială, este începutul şi sfârşitul. Numai contează unde eşti, cine eşti, ce cauţi acolo. Nu vrei decât un singur lucru. Să fie lângă tine, să o strângi în braţe ca şi cum ar fi ultima dată. Să o săruţi, astfel încât buzele ei să murmure a dorinţă, vrând a nu te oprii.

Dar tu te opreşti. Te blochezi. Conştientizezi că locul tău nu e acolo. Că nu ai terminat lupta, cea în care eşti obligat prin condiţia de om să lupţi. Te uiţi la ea si ea la tine. Ea se supără, plânge, te imploră să rămâi, jurându-ţi iubire eternă. Tu eşti neînduplecat. Ai prieteni pentru care merită să dai totul, să faci imposibilul posibil. Să produci teamă în inima duşmanului. Să vezi cum mirarea lui că te-ai întors, de unde nimeni nu s-a întors, ajunge la apogeu. Se freacă la ochi, nu-i vine a crede că ai reuşit să învingi iubirea ei, a “Doamnei cu Coasa”, pentru care el şi-ar da ultima fărâmă de energie. Îşi revine. Vrea să te mistuiască. Să te doboare. Să infigă în tine sabia durerii, să ucidă în tine dorinţa de a lupta mai departe, să sfâşie în inima ta, motivul pentru care ai cugetat să părăseşti oaza de linişte eternă.

Lupta se termină. Roşul se vede în jur. În depărtare Soarele răsare, trimiţând raze, vestitoare ale sfârşitului luptei, în care tu ai recâştigat condiţia de om. Te îndrepţi către prietenii tăi. Sunt răniţi însă vor supravieţui. Trebuie să mergem mai departe, să ne lingem rănile, ce nu ne doboară ne întăreşte. Lupta asta ne-a întărit pentru cele care vor urma. Am câştigat o luptă, nu războiul.

Vindecându-mă prin cotloanele închise ale lumii acesteia, îmi dau seama la ce am renunţat. Dulcele a lăsat loc amarului, înecându-l într-un miros greţos. Însă nu regret. Îmi pare bine că am luat această decizie. Prefer să îndur şi să caut adevărata fericire într-un loc luminat de razele Soarelui, alături de ea, oriunde ar fi, ştiind că mă aşteaptă a o salva din ghearele lungi şi adânci ale Morţii.

Paradoxul femeilor

Deja încep să mă enervez. Dacă mă enervez devin frustrat. Dacă devin frustrat îmi bag picioarele.

Aşadar. De ceva vreme încoa, femeile/fetele, au început să se revolte împotriva poziţiei pe care bărbaţii/băieţii o au la adresa lor. Din punctul lor de vedere, noi, ăştia cu 2 creiere, chipurile, le considerăm inferioare, că ne batem joc de ele, că dacă ele calcă strâmb le denumim generic “curve”, persoane demn-de-dispreţ. Recunosc, şi eu fac acest lucru, doar că le fac pe acelea care uită să se oprească când vine vorba de relaţii sexuale cu oricine. În acelaşi timp, am o silă pentru aceia care îşi înşală iubitele/nevestele cu prima care le iese în cale. Recunosc că la întâlnirile pe care le am cu prietenii din liceu, alături de care am trăit nebuniile liceului, facem comentarii destul de nesimţite şi porcoase la adresa voastră, dar asta nu înseamnă că atunci când ne luăm rămas-bun, uităm ce este bunul-simţ, faptul că iubim la rândul nostru femei.

Iar acum să vă spun care este concluzia unui sondaj sociologic (sau ce-a fost el), făcut în urmă cu 2-3 ani. Concluzia este că femeile preferă la un bărbat bădărănia şi nesimţirea. De asemenea când au fost întrebate ce tip de om preferă, în jur de 80% au spus că se uită la cum arată. Sociologii au interpretat lucrul ăsta ca pe un aspect normal, întrucât instinctul sexual le spune să cucerească bărbaţi bine-făcuţi, pentru ca odraslele rezultatele în urma relaţiilor sexuale, să aibă cat mai mult caracteristicile masculului.

Acum intervine paradoxul. Multe dintre femei declară sus şi tare că pentru ele contează afecţiunea şi simţămintele unui bărbat, pe când de fapt nu sunt în stare să-şi înfrâneze pornirile sexuale. Iar pentru a demonstra într-o oarecare măsură spusele mele, femeile care se trezesc la 35 – 40 de ani victime ale bătăilor şi tratamentelor dure produse de soţii lor, sunt exact aceste specimene care au preferat cum arată un bărbat, nu cum gândeşte, si sincer nu le compătimesc, au primit ce căutau, nu mare nimic.Din păcate nu am reuşit să găsesc respectivul studiu, aşa că mă bazez pe credibilitatea mea în faţa voastră.

Un alt studiu, il puteti vizualiza aici, arată cum femeile preferă să flirteze decât să muncească din greu pentru a promova.

Concluzia este că ar trebui dracu să o lăsăm mai moale cu tâmpeniile astea de gândiri şi conflicte între sexe, că totul se rezumă la om. Sunt oameni printre oameni iar pentru a spune că femeile sau băbaţii sunt nu-ştiu-cum este o mare prostie, care porneşte dintr-o frustrare animalică.

FIŢI OAMENI NU ANIMALE.

Războaie…

In ultimul timp am fost martor în escaladarea conflictului între bărbaţi şi femei, dar şi apariţia a încă unuia, cel dintre femei şi femei. Locul pentru aceste “războaie” a fost stabilit blogul. Ca mijloc de comunicare, apărut recent în context, pare-se că este atins inevitabil de acest flagel al dezastrului. Sunt puţin ironic, însă lucrurile au degenerat, inexplicabil în atacuri la persoană, nicidecum atacuri împotriva ideii.

Dacă Oana, în articolul ei Men! Men are weak, declară că noi, bărbaţii, ne lăsăm conduşi de organul genital, de orgoliu, suntem influenţaţi decisiv de sânii şi mâncarea gătită de femei. Nu m-ar deranja, chiar dacă sunt bărbat, să spună acest lucru, dar eu nu intru în această infamă categorie, şi ca mine sunt destui. Ea generalizează şi exagerează puţin. Pentru noi, bărbaţii, cea mai mare slăbiciune o reprezintă femeile, însă nu prin forme, ci prin conţinut. În acelaşi timp ele reprezintă “lucrul” care ne face puternici, atât fizic, cât şi sufletesc. Acest “război”, are la bază neînţelegerea din partea femeilor a faptului că ele reprezintă pentru noi totul. Dar fiecare iubeşte în felul său. Unul iubeşte cu patimă, altul cu sălbăticie, iar altul cu durere. Desigur, vorbesc de tipologii de bărbaţi, care cred că se aplică şi femeilor. (e posibil totuşi ca eu să nu fi înţeles ce dorea Oana a spune, greseala mea).

Celălalt război purtat, apare evidenţiat în blogul Ruxandrei, de unde se poate vedea fără greş faptul că din dorinţa de a nu fi pusă toată lumea în aceeaşi oală, femei , ea desparte în două femeile: bune şi rele. Aducând argumente şi exemplificând în detaliu cele două categorii, ai senzaţia la un moment dat că toată puterea ei de a împărţi femeile, te poate duce la experienţe şi trăiri ale ei nu tocmai reuşite, la teama ei de nu fi considerată altceva decât ceea ce este. Este o greşeală dacă vei pica în această prăpastie întrucât vei reuşi să o vezi altfel decât este. Această poziţie a ei a stârnit, stârneşte şi va stârni controverse, pentru că unii atacă adesea persoană, nu ideea, iar când atacă ideea de multe ori o fac într-un mod greşit. Şi în cazul ei, exagerarea creşte suficient să atragă controverse, unele nu tocmai plăcute. Personal, consider că există oameni printre oameni, caractere diferite, trăiri diferite, sentimente diferite. Nu putem categorisii, printr-o singură tăiere de cuţit, femeile în două, pentru că mulţi gânditori celebri nu au fost în stare să le împartă defel.

Inevitabil, s-a ajuns acolo unde nu trebuia, la prejudecăţi, deoarece oricât s-ar nega, aceste conflicte creează prejudecăţi de ordin moral în rândul bărbaţilor şi femeilor, ajungându-se chiar la schimbarea mentalităţilor.

ATENTIE: nu atac persoanele, atac ideile.

Punct. Şi de la capăt.

Trebuie să-mi revin. Şi încă repede. Pentru că fiind tot timpul cu gândul la ea, nu mă pot concentra asupra altor lucruri, uit de la mână până la gură. Şi în plus sunt cam patetic cu caii verzi de pe pereţi inscripţionaţi pe blogul ăsta. Îmi place de ea, sunt îndrăgostit de ea. Ştiu asta. Ştie asta. Dar să revin totuşi printre cei vii, că pănă acum am fost plecat pe alte meleaguri.

Trebuie să îmi revin, o visez. Până şi în vise apare. Deja intru în patologic. 24 de ore din 24, în mintea mea stă. Cred că am deja serioase probleme psihice. Aproape e o obsesie. Şi ăsta e un alt motiv să mă trezesc din reverie, visare cu ochii larg deschişi. Acum, eu cred că am făcut tot ce a ţinut de mine posibil. Acum şi ea dacă crede că merit o şansă, măcar infimă, trebuie să facă un pas. Dacă crede că e mai bine să nu, atunci să nu, că na, dragoste cu de-a sila nu prea se poate. Sper să pot pune punct. Şi de la capăt. To be continued in few months. Stay close. I’ll be back.

P.S nu am scris postul ăsta deoarece azi e Vallentine’s Day şi că sufăr de o singurătate obsedantă, îl scrisăi că acum avusei timpul de a-l scrie.

VH2 – Tot ce-a fost intre noi

Profeţii…

Mă voi căsătorii după vârsta de 30 de ani cu o persoană, pe care o cunosc în prezent.

Nu voi avea copii.

Nu voi fi niciodata ceea ce visez.

Nu mă voi schimba radical niciodată.

Voi continua să merg după fiecare luptă pierdută.

Voi iubii întotdeauna cu patos.

Voi continua să am încredere în oameni, chiar şi în cei care m-au rănit intenţionat.

Voi murii în jurul vârstei de 40 de ani, în urma unui infarct sau accident de maşină sau cancer.

Momente…

Sunt momente în viaţa mea când vreau să îmi dau demisia. Din funcţia de Om. Sunt stări în viaţa mea când îmi doresc să nu fiu ce sunt. Sunt clipe în viaţa mea când tind să nu fiu altceva decât un om simplu de la ţară, care îşi munceşte bruma de pământ pe care o are, să îşi iubească nevasta şi copii, fără să gândească ce e ăla orgoliu, mândrie.

Sunt gânduri în mintea mea care urlă să plec din ARTI. Să îmi bag picioarele în munca depusă aproape 3 ani, în care am investit atâtea vise şi speranţe, atâtea chinuri şi durere. Am făcut prea multe şi prea mari greşeli pentru a mai poza într-un factor de echilibru, transparenţă, corectitudine, seriozitate. Simt pe mine mirosul greţos al minciunii, de care vreau să scap dar îmi e frică de un nou început.

Însă dacă renunţ la a mai lupta, soarta mea se va îneca în propriul ocean al deziluziei. Nu pot să fac asta. Un singur lucru mi-a rămas neatins, faptul de a îmi depăşi condiţia. Sunt şi voi rămâne un luptător.