Sfârşit temporar

Obligat de ultimele întâmplări petrecute pe acest blog cu reacţii directe în viaţa mea personală şi nu numai, am decis să fac o pauză de câteva luni, în care nu voi mai publica nimic pe www.harryandrei.wordpress.com.

Motivul cred că este evident, mai ales cei apropriaţi mie, iar ceilalţi, îşi vor da seama dacă au fost atenţi. Nu vreau să spun direct care este motivul pentru că nu aş face decât să îi dau prea multă atenţie din moment ce mi-am jurat că voi încerca a trece cu repeziciune peste acest lucru.

Însă nu vă gândiţi că voi dispare din blogosferă, numai că acum voi acorda toată atenţia celorlalte 4 bloguri, pe care le găsiţi în dreapta în categoria “Blogosfera harryană”.

I’ll be back.

Sunt mândru…

Sunt mândru de prietenii mei, cu calităţile şi defectele lor, fiind oamenii alături de care mi s-au întâmplat şi bune şi rele. Sunt mândru de părinţii mei, care sunt aproape perfecţi. Sunt mândru de fratele meu. Sunt mândru de verişoara mea. Sunt mândru de foştii mei colegi de liceu, care au început să devină exemple de urmat.

Sunt mândru de mine. Sunt mândru de calităţile mele, defectele asumându-mi-le, încercând a le îmbunătăţii. Sunt mândru de sentimentele mele, aşa cum sunt ele, patetice pentru mulţi dintre voi. Sunt mândru de ceea ce sunt.

Lucrul de care sunt cel mai mândru este acela de a fi director executiv al uneia dintre cele mai importante organizaţii neguvernamentale din Craiova. Sunt mândru că am fost mai mult de un an coordonator al Centrului de Tineret Craiova, din care am reuşit să fac împreună cu oameni minunaţi, unul dintre cele mai bune Centre de Tineret al acelei perioade.

Sunt mândru că sunt român. Nu aş pleca din ţara asta chiar dacă ar fi război. E de datoria mea să pun umărul la reconstrucţia ei din toate punctele de vedere. Sunt mândru că sunt oltean. Sunt mândru de echipa de fotbal “Universitatea Craiova”.

Sunt mândru că sunt eu, nu altul.

Stare de bine…

Mă simt mai bine. Mult mai bine. După o săptămână jumate în care m-am consumat emoţional, în care am pierdut speranţă, am regasit-o şi am pierdut-o din nou, în aşa hal în cât vineri eram la capătul puterilor. Vineri seara înainte să adorm, mi-am pus o dorinţă.

Sâmbătă a fost pentru mine un chin până spre seară, când m-am dus la o petrecere alături de Cristina, Traian şi părinţii lor. Tanti Rodica a fost la înălţime, făcându-mă să uit lucruri, ce le vroiam ucise, prin buna-dispoziţie contagiosă de care e în stare. Am ajuns acasă pe la 2 dimineaţa. Iar înainte de petrecere am avut o discuţie cu Rux, care m-a făcut să mă simt mult mai bine.

Ziua de duminică a început şi s-a sfârşit la fel – stând acasă nefăcând nimic, lingându-mi rănile. Cam patetic, dar na, aşa sunt eu, câteodată când mă străduiesc – patetic.

Azi, până acum, a fost bine. Cu mici probleme de fiere de dimineaţă dar mi-am revenit. La naiba…….I’m invincible (până data viitoare).

P.S dorinţa care mi-am pus-o vineri seara era să nu mă mai trezesc dimineaţa.

Blestemul

Să vă spun o poveste.

Se făcea că era acum foarte mulţi ani, atunci când o nouă fiinţă deschidea uşa acestei lumi, pătrunzând timid, cu paşi înceţi, având ochii înlăcrimaţi de emoţii, mânătă însă de o speranţă imensă – aceea de a fi om. I se spusese să nu se aştepte la lucruri măreţe, întrucât întunericul şi abisul puseseră mâna pe lumea de dincolo de Poarta Speranţei, construită în urmă cu mii de ani, din speranţa celor care trecuseră într-o altă lume dar care vroiau să revină, să îşi revadă lucrurile în care au pus atâta speranţă.

Pentru o reuşită cu succes, această fiinţă avea nevoie să primească darul celor trei ursitoare. Astfel, când va ajunge la maturitate, cu acest dar trebuia să îndeplinească scopul pentru a trece în cealaltă lume. Însă, în momentul când darul trebuia oferit, una dintre ursitoare întârzie, nemaireuşind să ofere darul său: iubirea altei persoane. Celelalte 2 ursitoare au oferit: isteţime, cinste, onoare, loialitate, iubire, dragoste, bani.

Cu aceste daruri, mica fiinţă, intră cu forţa într-o lume mult prea murdară pentru a mai fi vreodată curată. Odată călătoria începută, scopul pentru care ţintea începea să se contureze din ce în ce mai mult, cu succes. Însă inima lui era din ce în ce mai tristă. Iubea lumea asta. Lumea asta iubea această fiinţă. Altceva îi provoca tristeţea. Iubirea unui suflet, la fel ca al lui.

Cu fiecare zi ce trecea, era mai trist. Cu fiecare an, durerea aceasta îl sugruma, ucidea în el speranţa. Speranţa ca mâine este o nouă zi, ce aduce bunul necunoscut. Ajuns la capătul puterilor se ridică, îndreptându-se cu paşi timizi şi înceţi spre poarta unei alte lumi, plecând dezamăgit că a venit degeaba în această lume.

Cine eşti tu ?

Pierdută în ceaţa iluziei, rătăceşti cu picioarele goale prin apa tulbure a nesiguranţei, întrebându-te speriată de imensitatea singurătăţii, cine eşti tu ?

Îndrăznesc să răspund eu la această întrebare infamă, grea precum o cruce de fier purtată de umerii tăi cei moi şi delicaţi. Tu eşti ceea care vei reuşi a ucide în mine orice instinct grotesc, hain şi lumesc. Tu îţi vei taie aripile de înger ce te înconjoară pentru a le da unui muritor ce vrea să îşi depăşească condiţia, dar răpus de neputinţa propriei conştiinţe, încearcă să te sărute pentru o ultimă dată înainte al său sfârşit.

Cine eşti tu ? Golul destinat la naştere de Dumnezeu, iar pentru a ajunge la tine, întâi trebuie să te găsesc în întunecosul Întuneric, trecând prin tăioasa ceaţă, găsindu-te mai mult moartă decât vie. Dar te iubesc şi e de ajuns ca tu să trăieşti, aşa cum şi eu respir prin plămânii tăi.

Momente unice

Mai acum câteva zile, când eram într-o dicuţie mai mult sau mai puţin “filosofică”, Cristina mi-a adresat o întrebare, sătulă, poate, de frenetismul încercărilor mele de a găsi ceea ce pare tot mai greu de găsit, anume, acea persoană care să oprească în mine disperarea de a avea lângă mine. Întrebarea este ceva de genul : “Dar de ce eşti aşa disperat ? Din cauza faptului că nu ai făcut … până acum sau care e faza ?“

Răspunsul meu a fost : “Nu am nevoie să îmi satisfac nevoile animalice. Sunt înlănţuite. Am nevoie de afectivitate, de emotivitate, am nevoie ca cineva să mă mângâie, să fie alături de mine, să simt trupul ei lângă al meu. În rarele momente când mi s-a întâmplat acest lucru, am simţit că numai sunt om, nu ştiam că sunt viu sau mort, era o stare pe care nu pot să o descriu în cuvinte, nu simţeam nimic în jurul meu.“

Mi-a dat dreptate. M-a înţeles. M-a încurajat în căutarea mea.

Poate pentru mulţi dintre voi, aceste cuvinte par goale de conţinut, patetice, absurde, imposibile, de neimaginat. Câteodată îmi pun şi eu întrebarea dacă fac bine ceea ce fac. Însă mă îngrozesc de patetismul unei relaţii cu o persoană, care nu are un ţel în viaţă, un scop, pe care să şi-l îndeplinească. Absurditatea unei relaţii cu o ea, în care în mintea-mi gândurile îmi poruncesc să părăsesc necondiţionat, nu aş mai suporta încă odată. Astfel rătăcesc în imensul ocean al iluziei, cu speranţa că voi găsi insula promisă la începutul începutului.

Mulţumiri

Îţi mulţumesc că ai vorbit cu mine.

Îţi mulţumesc că ai înţeles ce m-am zbătut să înţelegi.

Îţi mulţumesc că mi-ai dat şansa să te cunosc.

Îţi mulţumesc că ai auzit ce vroiam să spun.

Îţi mulţumesc că simţi ce vroiam să simţi.

Îţi mulţumesc că vezi ce vroiam să vezi.

Îţi mulţumesc că exişti. În cartea mea de amintiri.