Momente unice

Mai acum câteva zile, când eram într-o dicuţie mai mult sau mai puţin “filosofică”, Cristina mi-a adresat o întrebare, sătulă, poate, de frenetismul încercărilor mele de a găsi ceea ce pare tot mai greu de găsit, anume, acea persoană care să oprească în mine disperarea de a avea lângă mine. Întrebarea este ceva de genul : “Dar de ce eşti aşa disperat ? Din cauza faptului că nu ai făcut … până acum sau care e faza ?“

Răspunsul meu a fost : “Nu am nevoie să îmi satisfac nevoile animalice. Sunt înlănţuite. Am nevoie de afectivitate, de emotivitate, am nevoie ca cineva să mă mângâie, să fie alături de mine, să simt trupul ei lângă al meu. În rarele momente când mi s-a întâmplat acest lucru, am simţit că numai sunt om, nu ştiam că sunt viu sau mort, era o stare pe care nu pot să o descriu în cuvinte, nu simţeam nimic în jurul meu.“

Mi-a dat dreptate. M-a înţeles. M-a încurajat în căutarea mea.

Poate pentru mulţi dintre voi, aceste cuvinte par goale de conţinut, patetice, absurde, imposibile, de neimaginat. Câteodată îmi pun şi eu întrebarea dacă fac bine ceea ce fac. Însă mă îngrozesc de patetismul unei relaţii cu o persoană, care nu are un ţel în viaţă, un scop, pe care să şi-l îndeplinească. Absurditatea unei relaţii cu o ea, în care în mintea-mi gândurile îmi poruncesc să părăsesc necondiţionat, nu aş mai suporta încă odată. Astfel rătăcesc în imensul ocean al iluziei, cu speranţa că voi găsi insula promisă la începutul începutului.