Pierdută în ceaţa iluziei, rătăceşti cu picioarele goale prin apa tulbure a nesiguranţei, întrebându-te speriată de imensitatea singurătăţii, cine eşti tu ?
Îndrăznesc să răspund eu la această întrebare infamă, grea precum o cruce de fier purtată de umerii tăi cei moi şi delicaţi. Tu eşti ceea care vei reuşi a ucide în mine orice instinct grotesc, hain şi lumesc. Tu îţi vei taie aripile de înger ce te înconjoară pentru a le da unui muritor ce vrea să îşi depăşească condiţia, dar răpus de neputinţa propriei conştiinţe, încearcă să te sărute pentru o ultimă dată înainte al său sfârşit.
Cine eşti tu ? Golul destinat la naştere de Dumnezeu, iar pentru a ajunge la tine, întâi trebuie să te găsesc în întunecosul Întuneric, trecând prin tăioasa ceaţă, găsindu-te mai mult moartă decât vie. Dar te iubesc şi e de ajuns ca tu să trăieşti, aşa cum şi eu respir prin plămânii tăi.
