Lucruri bune

În ultimele zile anumite lucruri au început să se aşeze, conferindu-mi o anumită linişte sufletească. Aceste “anumite lucruri” au pus în mişcare cel mai important plan şi vis al meu – casa mea proprie. Acest plan se împarte în 3, fiecare fiind bine definitivat şi detaliat în timp şi spaţiu. Primul pas este jobul, pe care l-am indeplinit. Al doilea este construirea propriu-zisă a casei iar cel de-al treilea este……………problema e ca nu depinde numai de mine în totalitate………..este găsirea ei, pentru care mă tot zbat de atâta vreme.

Odată cu dobândirea acestui job, încrederea în forţele mele proprii a crescut simţitor. Stresul provocat de căutare a dispărut, luându-i locul neliniştea produsă de faptul că nu vreau să dezamăgesc. Simt că s-au pus ceva speranţe în mine, iar când lucrul ăsta se petrece devin neliniştit, însă cu trecerea timpului va dispare.

Gânduri nebune…

Nu de puţine ori îmi imaginez că ucid. Vraja ce ţi-o dă luare unei vieţi este atât de înnebunitoare, dureroasă şi plăcută în acelaşi timp. Să simţi cum în mâinile tale se scurge seva dătătoare de viaţa este tulburător. E precum un drog. Îl iei prima dată, îl iei a doua oară şi deja trăieşti din el şi pentru el. Vreau să cred că sunt un eliberator de suflete înlănţuite din trupurile astea murdare, materiale. Îmi doresc să devin ceea ce tu nu vei avea niciodată, curajul de a fi. În mintea-mi învăluită de o ceaţă deasă şi adâncă, ascuns în colţul cel mai îndepărtat mă aflu eu, cel care numai vrea să fie subjugat de conştiinţa umană. Vreau să pun stăpânire pe corpul acesta bolnav de neputinţă, de laşitate, prin care iese la iveală, din pori, inferioritatea temporală.

Ahh! mă vei condamna că spun lucrurilor pe nume. Tu însuţi îţi doreşti să te înfrupţi din sângele scurs. Mă faci să râd de falsa-ţi părere la cele scrise mai sus. Trezeşte-te prietene, lasă-ţi dorinţele ascunse să iasă la iveală. Nu te mai minţi. Îţi doreşti să vezi suferind un trup, târându-se hipnotizat pentru a-l devora.

Dragi mei, bucuraţi-vă de ziua asta pentru că nu ştiu dacă o să apucaţi pe cea de mâine.

Harry Potter şi prinţul semipur

Nu înţeleg….cum mama dracu nu există o subtitrare in limba română pentru Harry Potter şi prinţul semipur. Sunt atâţia dintr-ăştia care fac subtitrari in română încât nu mai poţi de ei şi acum ………. nu găseşti niciunul capabil să facă pentru filmul ăsta. Au trecut atâtea zile de la lansare, a apărut pe net. Eu l-am descărcat, se vede acceptabil, dar nu am subtitrare. Aş face-o eu doar ca nu se aude bine şi nu înţeleg ce spune.
Incredibil există subtitrare în greacă, cehă, portugheză, dar noi nu suntem în stare să traducem măcar subtitrătile astea. Să îi ia dracu de tâmpiţi pe ăştia care se dau mari că fac subtitrări. Sunt vai de capul lor.

Sexul

Sunt bombardat din mai multe părţi de cuvântul fabulos: sex. Inevitabil apare şi antiteza sex vs. dragoste. Dar cel mai mult mă deranjează de cât de multe ori este folosit acest cuvânt, pe care eu îl consider unul intim, privat. Observ cu intrigare cum mulţi dintre cei mă înconjoară sunt fascinaţi de sex şi de felurile lui. Oral. Anal. Normal. Sadic. Masochist. În grup.

Pentru unii dintre aceste persoane sexul oral a ajuns să fie ceva obişnuit, normal, tocmai bun de spus în gura mare. Concepţia mea despre sex şi tipurile lui este că trebuie să rămână în primul rând între cei care îl practică. Să fie ceva ştiut numai de ei.

Pentru alţii dragoste presupune şi sex oral sau anal. Ciudat. Dragostea presupune sex dar sexul nu presupune dragoste. Pentru mine sexul oral sau anal este înjositor, iar lucrul ăsta nu porneşte din mentalităţi învechite sau prejudecăţi. Este vorba aici de condiţia umană de cât de jos poate ajunge.

Hmm! cred că am făcut o greşeală. Am vorbit despre un lucru despre cum îl văd eu la nivel al gândurilor. Şocant sau nu, la aproape 23 de ani, sunt încă virgin. Dar asta nu îmi îngrădeşte dreptul la avea o opinie despre subiectul ăsta. Nu ?

Înapoi…

M-am întors către mine,
Spre locul şi oamenii uitaţi.
În sertarul prăfuit de amintiri.
Iubesc, dar nu pe mine,
Ci pe cei din visele ascunse,
Interzise de hapsâna minte-mi.
Mirosul din copilărie îl am în simţuri
Amorţite de dulcele sărut numit uitare.
Aici este locul meu cel de veci,
Aici printre dureroasele ale mâini răni,
Printre arşiţa şi jucăuşele raze de Soare.

Sunt acasă, Din nou
ce mai contează începutul nou ?
Când e mai bun vechiul a sfârşi,
Aducând după sine amintirile dragi.

Am fost în comă în aceşti ultimi ani, profundă şi acaparatoare, distrugătoare şi neiertătoare deopotrivă. M-am schimbat. În mine, atras de mirajul unei vieţi mai bune, mintea a încetat a mai spera că mâine, poate, e mai bine ca azi. Pseudo-intelectul apărut în golul lăsat de neant, s-a crezut învingător înainte ca lupta să înceapă.

Am renegat în aceşti ultimi ani locul de unde am plecat, timpul din care m-am hrănit. Probabil merit o pedeapsă, doar că nu are cine să o aplice. Ironic. Am şansa de a porni lucrurile de unde le-am lăsat. Locul meu este printre oamenii simpli, cu fruntea încreţită şi tăiată de ţărâna purtată de vânt. Aceşti oameni sunt mai înţelepţi decât mojicii cu fruntea brăzdată decât de timp, ce locuiesc precum furnicile în sarcofage aşezate unul peste altul. Tragic! Dar o merită. Cu vârf şi îndesat!

De multe ori…

Pentru mine ca om cel mai important lucru este să aşez în capul listei cu priorităţi familia şi prietenii. Pentru asta de multe ori am renunţat la anumite lucruri care îmi aduceau satisfacţii materiale în detrimentul celor sufleteşti.
Pentru mine este mai important să organizez o petrecere surpriză unui prieten decât să mă duc la un interviu pentru un job. Nu ştiu cât dintre voi ar face asta, doar ca eu obişnuiesc să pun în centrul universului meu pe acei oameni sau acele activităţi care aduc multă bucurie altora. Rup din timpul meu pentru a vedea satisfacţia, bucuria, fericirea pe faţa cuiva drag. Cred că sunt dependent de lucrul ăsta.

Desigur de multe ori am fost dezamăgit. De oameni. De idei. De vorbe. De fiecare dată am jurat să nu mai fac. Dar uite că o fac în continuare. Unii dintre aşa-zişi prieteni de multe ori îmi iau toată mână, uitând-o să o returneze, iar când le spun că nu e corect se supără, facându-mă pe mine să mă consum. Că de…….aşa sunt eu.

Faza cea mai tare…..cu toate că nu e frumos ce spun, dar pentru că vreau să mă simt şi eu bine…..este că eu mă duc de fiecare dată la zilele lor, în schimb unii dintre ei nici nu mă sună cand e a mea (desigur mulţi nu vor reacţiona în niciun fel după ce vor citi aceste rânduri întrucât se vor gândi că nu este vorba despre ei).

Mda…….de multe ori vreau să îmi pun lumea în cap, pentru că nu mai vreau să fiu  luat de fraier, doar că nu am suficient curaj pentru asta.
E o vorbă care sună cam aşa:”mai bine oamenii să te ştie al dracu decât prost”.

Cuvinte simple…

Am ajuns în situaţia de a mă ruga de un prieten să nu-şi înşele iubita. Ciudat este că oricât de împuţit este acest lucru, nu mai sunt în stare să apar stindardul loialităţii faţă de persoana iubită. El o iubeşte, doar ca are nevoie să îşi satisfacă anumite nevoi şi dorinţe. Mă simt cel puţin la fel de vinovat precum el. Sătul de succesul pe care îl poartă non-valorile şi non-principiile astăzi, încep încet să mă alătur Haosului din care provin.

Încerc cu mari sforţari interioare să rămân la el, dar mă schimb cu fiecare zi. Am nevoie de ea, oricine ar fi, oricum ar fi. Trezindu-mă din visul meu în realitatea ce  pe toţi ne înconjoară, mă îngrozesc de diferenţa ce separă dimensiunile în care trăiesc, într-una spiritual, în cealaltă fizic. Hmmm…..am citit prea multe cărţi când eram mic.

Această difazare a mea, îmi provoacă şocuri. De orice fel. Nu înţeleg cum tu, ce susţii că iubeşti un om, în secunda doi eşti capabil a-l înşela doar pentru a-ţi satisface pornirile animalice. Pentru mine această incapabilitate de înfrânare te reduce de la stadiul de om la cel de animal. Îmi eşti prieten dragul meu, încerc să te aduc acolo unde îţi este locul, dar nu sunt în atare. Vinovaţi amândoi suntem. Tu că ai păcătuit, eu că nu am fost în stare să te salvez din Întunericul ce ne înconjoară. Moarte nouă !

O altă viaţă. O altă realitate.

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu sunt o persoană care îşi imaginează foarte multe. Îmi imaginez cum sunt ucis sau cum ucid la rându-mi. De foarte multe ori gândul ăsta mă înfioară, încercând a-l arunca cât  mai repede.

Dezamăgit de foarte multe ori, deziluzionat asemenea, am reuşit a crea propria lume, în care eu sunt ceea ce vreau să fiu. Punctul de pornire în crearea acestei lumi a fost momentul gol de dinaintea somnului, atunci când tragi pătura sau plapuma peste tine. Eu nu reuşesc să adorm în primele minute, aşadar trebuie să umplu acet timp mort cu ceva. Şi am reuşit. Dacă aş pune pe hârtie toate lucrurile imaginate de mine astfel, aş scrie probabil multe cărţi, umplând un rând într-o bibliotecă.

Cred cu tărie că odată cu înaintarea în vârstă, la un momenta dat, nu voi mai putea reuşi a face diferenţa între cele 2 lumi, care şi aşa este foarte sensibilă. Trăiesc în această lume a mea fără doar şi poate, inspirată atât de mult din cărţile citite. Verne, Malot, Rebreanu şi alţii sunt vinovaţii fără vină, ce vor să se facă lumină.