Numai doare…

Revenind cu picioarele pe pământ conştientizez că timpul vindecă multe dintre rănile sufleteşti, rămânând o urmă pe care nu reuşesc să o identific în trecut. Îmi pun întrebarea dacă acel lucru chiar a avut loc în viaţa mea. Hmm! Ciudat. Şi mai ciudat este faptul că îmi aduc aminte de durere, însă şi pe asta nu reuşesc a demonstra însumi că a existat vreodată.

Am revăzut poze vechi, ce descriau vizual întâmplări petrecute cu mai mult de doi ani în urmă. Nu au produs nici un resentiment, nici o tresărire. Decât faptul că m-am întrebat dacă s-au întâmplat cu adevărat.

Răspunsul este simplu. După iubire urmează ură. După aceea uitare. Te-am uitat. M-ai uitat. Ce mai contează ?

Jeanny…

Jeanny, încetează a mai trăi în vise,

Jeanny, viaţa nu e ceea ce pare.

Eşti o fetiţă atât de singură într-o lume atât de rece,

Acolo e cineva care are nevoie de tine.

Jeanny, încetează a mai trăi în vise,

Jeanny, viaţa nu e ceea ce pare.

Numai vrei să te zbaţi şi să lupţi, eşti pierdută în noapte,

Acolo e cineva care are nevoie de tine.

 

Am orbit! Durerea ce urlă în interorul minţii mele provocată de negarea ta fizică a produs întunericul negru. Singur cu gândurile mele în Neantul ăsta,  metamorfoza trupului şi sufetului meu este în plin proces. Imaginaţia devine realitate. Realitatea devine trecut. Prezentul şi viitorul dispar……….devin nemuritor. Fără timp rămân ancorat în spaţiu precum salcia în vânt.

Acum, fără timp, fără realitate, putem fi împreună. Sunt o existenţă atemporală dar spaţială. Tu eşti o existenţă atemporală, aspaţială dar produsă. De mine.

Pierdut

Plouă. Atât de frumos. În partea uscată a geamului mă aflu eu, victima propriei minţi, pierdut între cei patru pereţi ai camerei ai azilului negru, întunecos, rece, în care mi-am găsit liniştea. Încătuşat în cămaşa de forţă, numai mintea-mi este încă liberă. Să te caute printre voi toţi. Bolnavi mai rău decât mine. Fugiţi precum şobolanii ! Să vă adăpostiţi în cutiile de metal, lemn şi ciment, tocmai pentru a vă ascunde adevărata înfăţişare, aceea de animal nenorocit. Putreziciunea voastră miroase infect, descompunerea în care vă aflaţi vă dă dreptul doar pentru a muri.

Ahh! Ai înfipt în mine precum un cuţit, uitarea cea atât de dureroasă şi dulce. Sângele îmi curge pe obraz făcut din lacrimile calde irosite după tine.  Răzbunarea ta numai are rost. Mă ridic şi strig: “Pleacă. Eşti doar în mintea mea.”

Doar tu.

Păşind agale pe străzile pustii, pline de oameni, simt prezenţa ta în toate lucrurile ce le zăresc în cale. Ştiu! Sunt pierdut! În Abisul gândurilor mele, prizonier al propriului Tartar, construit din amintirea ta. Ah ! Te iubesc tot mai mult.

Copacii ale căror frunze cad precum fulgii de zapadă îmi şoptesc aievea că pot uita orice altceva dar nu ochii tăi. Parfumul tău. Buzele tale. Crengile se arcuiesc pentru a simţi corpul meu îmbibat de durerea pricinuită de amintirea ta.

Ajuns în camera mea vreau să te înec în Oceanul Uitării însă asta ar presupune să mă ucid. Cuget îndelung. Nu! Nu vreau să te uit întrucât ştiu că şi dincolo de Moarte tot nu te vei întoarce la mine. Nu-mi rămâne decât să mă sting încet precum o flacără fără aer.