Păşind agale pe străzile pustii, pline de oameni, simt prezenţa ta în toate lucrurile ce le zăresc în cale. Ştiu! Sunt pierdut! În Abisul gândurilor mele, prizonier al propriului Tartar, construit din amintirea ta. Ah ! Te iubesc tot mai mult.
Copacii ale căror frunze cad precum fulgii de zapadă îmi şoptesc aievea că pot uita orice altceva dar nu ochii tăi. Parfumul tău. Buzele tale. Crengile se arcuiesc pentru a simţi corpul meu îmbibat de durerea pricinuită de amintirea ta.
Ajuns în camera mea vreau să te înec în Oceanul Uitării însă asta ar presupune să mă ucid. Cuget îndelung. Nu! Nu vreau să te uit întrucât ştiu că şi dincolo de Moarte tot nu te vei întoarce la mine. Nu-mi rămâne decât să mă sting încet precum o flacără fără aer.
