Timpul. Timpul vindecă aproape orice. De la o tăietură zdravană ce lasă sânge la regrete înfundate de sforțările optimiste că există viață și dincolo. E clar că mă aflu la răscruce. Continui să te vreau lângă mine dar sunt conștient în aceeași măsură că locul meu nu se află în aproprierea ta. Îmi e frică de mutarea mea la Iași. De necunoscutul ce se află înaintea-mi precum așteptarea pe linia de cale ferată a unui tren ce gonește nepăsător.
Atâtea lucruri. Care nu îmi dau pace. Și subconștientul ăsta turbat ce presează asupra-mi. Parcă tu ești singura femeie ce l-ar putea mulțumi vreodată. Să nu uităm. El este întotdeauna nemulțumitul. Ba că e urâtă. Ba că e prea grasă. Ba că e proastă. Și tot așa. Iar tu. Iar tu îl ții în priză cu chestii aparent involuntare. ”Ai zis ca vii la Calafat.” Ce te interesează pe tine în mod direct dacă ajung eu sau nu la Calafat? Nu ai zis că ce vrea eu nu se poate? Și atunci? Ce atâta joc de glezne? …În fine…
Timpul vindecă ireversibil. E nevoie decât de răbdare.
