Ştiu cum este să te simţi singur. Uitat. Să faci acelaşi lucru zi de zi. Să vezi oameni pe fereastră care odată ajunşi acasă vor simţi căldura căminului lor încălzindu-le sufletul de frigul de dincolo.
Patul ăsta nefăcut de câteva zile trădează un început de depresie. Accentuată de praful netihnit, aşternut pe podea, conştient că va mai trece timp până va fi înlăturat.
Mi-am creat propriul Univers. Din care vreau să scap. E prea linişte aici. O singurătate ce se aseamănă cu o închisoare. Întunericul îmi este singurul prieten. Sunt eu cu mine şi nimeni altcineva.
Vreau să evadez. Să plec. Să văd oamenii care aşteaptă să mă întorc. Să fiu cel ce sunt. Însă fiecare zi trecută mă aduce mai aproape de Abis, de Singularitate.
Iar ea. Ea mă aşteaptă. Să o văd. Să o privesc. Să o admir. Să o sărut. Are nevoie de mine. Atât de mult. Mi-o imaginez cum priveşte în Orizont, sperând ca fiecare zi, oră, secundă să mă aducă lângă ea. Tristeţea ce o resimte în sufletul ei încercat de ploi şi noroi, se transformă în ură. Doamne, fie-ţi milă de noi !
