Sătul de acestă comunicare asocială ce o aduce internetul, aş dori să redescopăr cuvintele scrise pe o pagină de hârtie parfumată cu un miros de vechi. În acelaşi timp fac cunoştiinţă cu depresia caracteristică unui deţinut acuzat de crimă gravă, încarcerat pentru tot restul vieţii între 4 pereţi, care în timp devin martorii dispariţiei a unei vieţi curmate inutil.
Fără urma de umanitate, de societate, de vorbe şi cuvinte, ne pierdem capacitatea de a empatiza, devenind animale feroce. Ne este frică de Moarte din dorinţa de fi nemuritori, de a vedea cât mai multe lucruri, de a experimenta noi posibilităţi.
Sunt atât de aproape de a mă prăbuşi sub greutatea Singurătăţii încât Timpul curge fără sunet, fără urmă. Doar datoria morală mă face să continui a păşi spre ieşire. După aceea ce va fi, va fi!
