Revenind cu picioarele pe pământ conştientizez că timpul vindecă multe dintre rănile sufleteşti, rămânând o urmă pe care nu reuşesc să o identific în trecut. Îmi pun întrebarea dacă acel lucru chiar a avut loc în viaţa mea. Hmm! Ciudat. Şi mai ciudat este faptul că îmi aduc aminte de durere, însă şi pe asta nu reuşesc a demonstra însumi că a existat vreodată.

Am revăzut poze vechi, ce descriau vizual întâmplări petrecute cu mai mult de doi ani în urmă. Nu au produs nici un resentiment, nici o tresărire. Decât faptul că m-am întrebat dacă s-au întâmplat cu adevărat.

Răspunsul este simplu. După iubire urmează ură. După aceea uitare. Te-am uitat. M-ai uitat. Ce mai contează ?

Jeanny, încetează a mai trăi în vise,

Jeanny, viaţa nu e ceea ce pare.

Eşti o fetiţă atât de singură într-o lume atât de rece,

Acolo e cineva care are nevoie de tine.

Jeanny, încetează a mai trăi în vise,

Jeanny, viaţa nu e ceea ce pare.

Numai vrei să te zbaţi şi să lupţi, eşti pierdută în noapte,

Acolo e cineva care are nevoie de tine.

Am orbit! Durerea ce urlă în interorul minţii mele provocată de negarea ta fizică a produs întunericul negru. Singur cu gândurile mele în Neantul ăsta,  metamorfoza trupului şi sufetului meu este în plin proces. Imaginaţia devine realitate. Realitatea devine trecut. Prezentul şi viitorul dispar……….devin nemuritor. Fără timp rămân ancorat în spaţiu precum salcia în vânt.

Acum, fără timp, fără realitate, putem fi împreună. Sunt o existenţă atemporală dar spaţială. Tu eşti o existenţă atemporală, aspaţială dar produsă. De mine.

Plouă. Atât de frumos. În partea uscată a geamului mă aflu eu, victima propriei minţi, pierdut între cei patru pereţi ai camerei ai azilului negru, întunecos, rece, în care mi-am găsit liniştea. Încătuşat în cămaşa de forţă, numai mintea-mi este încă liberă. Să te caute printre voi toţi. Bolnavi mai rău decât mine. Fugiţi precum şobolanii ! Să vă adăpostiţi în cutiile de metal, lemn şi ciment, tocmai pentru a vă ascunde adevărata înfăţişare, aceea de animal nenorocit. Putreziciunea voastră miroase infect, descompunerea în care vă aflaţi vă dă dreptul doar pentru a muri.

Ahh! Ai înfipt în mine precum un cuţit, uitarea cea atât de dureroasă şi dulce. Sângele îmi curge pe obraz făcut din lacrimile calde irosite după tine.  Răzbunarea ta numai are rost. Mă ridic şi strig: “Pleacă. Eşti doar în mintea mea.”

Păşind agale pe străzile pustii, pline de oameni, simt prezenţa ta în toate lucrurile ce le zăresc în cale. Ştiu! Sunt pierdut! În Abisul gândurilor mele, prizonier al propriului Tartar, construit din amintirea ta. Ah ! Te iubesc tot mai mult.

Copacii ale căror frunze cad precum fulgii de zapadă îmi şoptesc aievea că pot uita orice altceva dar nu ochii tăi. Parfumul tău. Buzele tale. Crengile se arcuiesc pentru a simţi corpul meu îmbibat de durerea pricinuită de amintirea ta.

Ajuns în camera mea vreau să te înec în Oceanul Uitării însă asta ar presupune să mă ucid. Cuget îndelung. Nu! Nu vreau să te uit întrucât ştiu că şi dincolo de Moarte tot nu te vei întoarce la mine. Nu-mi rămâne decât să mă sting încet precum o flacără fără aer.

Mi-am revenit. Din neliniştetea sufletească care poate să îţi provoace simpla amintire a unei femei. A trecut mult timp de când nu am mai simţit durerea asta singuratică. Îmi era dor de ea. Ştiam că pentru a mă vindeca am nevoie de ea, de această singurătate morbidă dar atât de dulce şi înnebunitoare.

Luni trecut-au, numărându-le precum secundele pentru a trece mai repede. Suferit-am. Răni adânci am lăsat în urmă, vindecându-se inevitabil în prisma timpului. Mare noroc avem noi, toţi, cu acest Timp ce trece, umplându-ne trupurile şi minţile de speranţă.

Sunt cel care se bucură de fiecare clipă a singuratăţii.

Eu. Tu. Între noi prostia omenească. Tu. Eu. Între noi. Mândria prostească. Aş vrea să te pălmuiesc deoarece cazi în aceeaşi capcana stupidă a copilăriei infantile de care nu te mai saturi. Tu vrei să mă loveşti pentru că sunt prizonierul absolut al orgoliului nemăsurat în care m-am născut precum o victimă de război.

Şti ce ? Până ne hotărâm noi cine pe cine strânge de gât, lasă-mă să te înveninez cu un sărut pătimaş, dulce şi ştrengăresc. Hai nu fi rea că nu are rost, diseară tot la mine vii precum Soarele la Lună. Îţi jur că oricâte zile aş mai avea tot pe tine te-aş iubi. Asta dacă şi tu vrei. Apropo mâine seară mergem la Mihai, ne-a invitat la ziua lui, aşadar be glamorous, cum îmi place mie. Ştiu că poimâine ne ducem la Mircea, dar……..şti că te iubi.

Mai eşti supărată pe mine ? Da!? Lasă că îţi trece. Dă-mi buzele alea nebune să le sărut precum Pământul pe Apă. Nu te vrăjesc ! Te iubesc. Mai mult decât ţi-ai putea vreodată închipui. În seara asta sunt al tău. În seara asta eşti a mea. Între noi nu va mai fi decât oceanul întins al dragostei în care mă voi îneca dinadins pentru ca tu să mă salvezi…..şi să vezi atunci dragoste.

Depăşind graniţa realitaţii conjucturale în care mă aflu precum un prizonier condamnat la închisoare pe viaţă, a cărui singură scăpare de a evada este moartea, încerc a mă sinucide oprindu-mi deliberat sistemele vitale.  Fac lucrul ăsta pentru a fi din nou alături de tine, nemai rezistând fără să te am lângă mine.

Tu eşti pentru mine Apa, Aerul, Focul, Pământul. Eşti precum un drog, sevrajul fiindu-mi fatal. Îmi spui că nu eşti ceea ce pari a fi, dar cine poate şti asta mai bine decât mine. Gândurile mele sunt pline de tine, de parfumul tău, de buzele tale, de obrajii tăi, de mâinile tale. Încerc să te alung, să mă mint că există şi altceva după tine. Sunt însă prea slăbit pentru a lupta împotriva mea.

Stând în fotoliul ăsta încercând a mă gândi la lucruri cu adevărat pline de conţinut, realizez că sforţarea asta intelectuală este o minciună. Pentru a gândi lucruri esenţiale nu am nevoie de minte, gândire. Am nevoie să simt. Să simt acele lucruri fără a le pune pe masa de observaţie a intelectului meu.

Sentimentele nu se gândesc. Sentimentele nu sunt gândite, nu sunt trecute prin minte, reflectate. Dacă iubesc o fac pentru ca asta simt nu pentru ca asta gândesc. Dacă urăsc asemenea.

Mai mult ca niciodată am nevoie lângă mine de sentimente. Nu contează de care. Cel mai mult îmi doresc să simt aproape-mi acele persoane la care ţin. Vreau să îi văd cum râd, umplându-mi trupul gol de bucurie. Vreau să îi văd jucându-se, glumind, iubind.

În această lume fără doar şi poate avem nevoie de sentimente. Raţiunea nu ne mai este de folos pentru că mintea noastră a ajuns într-un punct din care nu mai poate înainta. Suntem la capătul puterilor noastre raţionale. Ajunge. Ajunge să ne argumentăm acţiunile prin raţiune, folosindu-ne de sentiment numai atunci când irosim celelate căi.

Omul nu are capacitatea de a raţiona. Are capacitatea de a simţi.

Nu sunt precum mulţi dintre voi. Răi, laşi, mincinoşi. Am şi eu multe defecte. Cele mai mari, orgoliul şi lipsa de încredere în mine. Însă oricând vă pot spune în faţă cine sunteţi, voi care citiţi aceste rânduri, minţindu-vă că aceste rânduri nu vă sunt adresate. Întocmai cei care cred că nu sunt atinşi de aceste cuvinte sunt cei cărora le doresc numai de bine.

Aş vrea……aş vrea ca într-o bună zi să am tupeul vostru cinic, molipsitor, pentru a vă deschide ochii şi să vă vedeţi aşa cum sunteţi pe dinăuntru – goi. Goi de atâtea cuvinte autoadresate de automulţumire. HA! Moarte vouă!

Sunt din nou liber. Mi-am dat demisia marţi de la job. Nu mai doream să fiu batjocorit, luat la mişto, aşa ca hasta la vista baby. Cristina are dreptate că sunt încăpăţânat. Plusez cu faptul că sunt şi (foarte) orgolios în anumite situaţii.

M-am gândit eu aşa mai bine şi m-am hotărât să revin în domeniul ONG. Mai precis…….99% in Centrul Educational de Resurse si Training, unde fac parte şi din board; 1% altundeva, posibil în ARTI ca voluntar.