Fără urma de umanitate, de societate, de vorbe şi cuvinte, ne pierdem capacitatea de a empatiza, devenind animale feroce. Ne este frică de Moarte din dorinţa de fi nemuritori, de a vedea cât mai multe lucruri, de a experimenta noi posibilităţi.

Sunt atât de aproape de a mă prăbuşi sub greutatea Singurătăţii încât Timpul curge fără sunet, fără urmă. Doar datoria morală mă face să continui a păşi spre ieşire. După aceea ce va fi, va fi!

Patul ăsta nefăcut de câteva zile trădează un început de depresie. Accentuată de praful netihnit, aşternut pe podea, conştient că va mai trece timp până va fi înlăturat.

Mi-am creat propriul Univers. Din care vreau să scap. E prea linişte aici. O singurătate ce se aseamănă cu o închisoare. Întunericul îmi este singurul prieten.  Sunt eu cu mine şi nimeni altcineva.

Vreau să evadez. Să plec. Să văd oamenii care aşteaptă să mă întorc. Să fiu cel ce sunt. Însă fiecare zi trecută mă aduce mai aproape de Abis, de Singularitate.

Iar ea. Ea mă aşteaptă. Să o văd. Să o privesc. Să o admir. Să o sărut. Are nevoie de mine. Atât de mult. Mi-o imaginez cum priveşte în Orizont, sperând ca fiecare zi, oră, secundă să mă aducă lângă ea. Tristeţea ce o resimte în sufletul ei încercat de ploi şi noroi, se transformă în ură. Doamne, fie-ţi milă de noi !

Și da. Ura are aceeași intensitate precum iubirea. De asta eu urăsc la fel de tare precum iubesc. De asta sunt în stare ca de-a lungul unei secunde să construiesc ură.

Am susținut până nu demult că deții controlul sentimentului meu de ură. Împotriva mea. Împotriva altora. Că dacă ai vrea, aș putea să mă liniștesc doar uitându-te în ochii mei. Acum știu că nimeni nu va putea face asta. Sunt prea murdar pentru izbăvire.

Aș prefera, poate, să tai orice legătură ce nu este absolut necesară cu oamenii din jurul meu. Aș prefera, poate, să nu mă mai abțin la a spune ceea ce gândesc, fără să mai trec prin filtru aceste porniri neumane. Însă aș fi nebun. Și pe bună dreptate. Pornirile astea nu au nimic rațional în ele. Sunt izvorâte din cel mai întunecat ungher al minții mele, acolo unde nimeni nu va ajunge niciodată. Și acest ”celălalt eu” mă strivește prin dorințele puternice ce le are. Pe care le vrea satisfăcute ACUM.

Asta mă face vulnerabil în fața ta, draga mea. Nu sunt puternic. Nu te pot domina. Nu reușesc să te atrag înspre mine. Atâta vreme cât nu voi câștiga lupta cu celălalt eu, nu voi fi în stare să câștig nimic. Emoțional. Recunosc. Îmi e dor de tine.

Atâtea lucruri. Care nu îmi dau pace. Și subconștientul ăsta turbat ce presează asupra-mi. Parcă tu ești singura femeie ce l-ar putea mulțumi vreodată. Să nu uităm. El este întotdeauna nemulțumitul. Ba că e urâtă. Ba că e prea grasă. Ba că e  proastă. Și tot așa. Iar tu. Iar tu îl ții în priză cu chestii aparent involuntare. ”Ai zis ca vii la Calafat.” Ce te interesează pe tine în mod direct dacă ajung eu sau nu la Calafat? Nu ai zis că ce vrea eu nu se poate? Și atunci? Ce atâta joc de glezne? …În fine…

Timpul vindecă ireversibil. E nevoie decât de răbdare.

Vreau să nu mai simt nimic. Să nu mai fiu capabil de sentimente. Să îmi petrec timpul degeaba. Să fiu internat într-un sanatariu de boli mintale.

Merge încet. Apăsat şi ordonat. Nasul adulmecă aromele pierdute de trupurile perfide ale celor ce au păcătuit. Salivează. Și-a ales prada. O ea. Draguță. Clasic. Probabil manager. Detalii irelevante. Ochi pierduți în gânduri. Obosiți de persoanele perindate dinaintea lor. Sânii ascunși de fularul mov tradează dorința. Coapsele rotunde mimează o formă de perfecțiune. Categoric. Victima perfectă.

Așteaptă. Momentul potrivit. O studiază îndelung. Își potrivește pașii. Umbra provocată de becurile stradale îi este aliat. Îi place acest preludiu. O dorește mai mult. Mai mult. Vrea să fie a lui. Să se înfrupte din trupul ei plin de viață. De sânge. Ezită. Îi este teamă. De el. De eșec. Acum este sfârșitul.

O prinde. Un țipăt scurt înjunghie tăcerea nopții. Zbaterea trupului în brațele vânoase, murdare de nămolul bârlogului, provoacă o tresărire de moment. Umanitate. În el. În acest dobitoc transformat. În mintea lui neumană. Își revine din șoc. Mușcă cu poftă în continuare. Vrea sânge cald. Vrea carne îmbibată de roșu. Savurează încet. Graba nu este specialitatea lui.

În sfârșit. Termină. Trupul îi zace pe asfaltul udat de sângele ei colorat acum în grena. Mersul lui sigur completează tabloul sfârșitului. Este Apocalipsa.

Nu vă ambalaţi. Nu sunt depresiv. Trec printr-o răceală ce mă stresează din cauza că trebuie să îmi suflu prea des nasul. Trece.

Empatic. Sunt un tip mult prea empatic. Simt atât de bine sentimentele celorlalţi de parcă ar fi ale mele. În special cele de durere. Şi ură.

Aaaaaa…..şi îmi plac la nebunie tipele frumoase. Dar care mă consideră ori prieten ori fără bani.

Știu. Pe unii îi deranjează uneori buna mea dispoziție sau glumele aruncate ca nuca în perete. Copilăria mea, înnegrită de bătăi, certuri, stres este rădăcina din care pleacă toate lucrurile rele ce le vedeți în mine. Pentru mine contează atât de mult să fiu plăcut de toată lumea încât de multe ori uit că este cea mai mare prostie. Dar nu reușesc să o azvârl din mine. O conștientizez. Nimic mai mult.

Ce vreau eu ? Din ce în ce mai des răspunsul pe care îl aud este – Nu se poate. De ce nu se poate ? Eh! Aici toți se încurcă. Cred că nu vor să mă ”rănească”. Și bagă în față chestia cu prietenia. ”Harry ești doar prieten”. Eu mă fac că înțeleg. Ei se fac că au rezolvat. Și uite așa își mint un prieten. Prietenii nu se mint, dar ei o fac. Una spun și alta fac.

Mi-am propus ca începând de anul ăsta să reanalizez legăturile de prietenie dintre mine și alte persoane. Însă mi-am dat seamă că e mai greu decât pare și asta pentru că în ecuație intervin și alte persoane. Dacă rup o relație cu cineva există mari șanse ca totul să se transforme într-o stare conflictuală cu efecte asupra celorlalți și asta pentru că mulți dintre noi sunt pudici.