Istoria nu uită. Pretenţiile Greciei cu privire la recompensele de război datorate de Germania sunt reale. În al doilea război mondial Germania a atacat fără casus-belli Grecia, plus „împrumutul”(furtul) luat de Hitler de la Banca Naţionala a Greciei. Însă, moral, este cam târziu să emită pretenţii acum, la 70 de ani de la terminarea razboiului. Consider că grecii fac acum tam-tam în ideea că Germania va renunţa sau va diminua datoriile acumulate de Grecia în ultimii 20 de ani.

Anunțuri

eu. tu.

uită-te în tine să vezi schimbarea,
ce-ai fost și ce ești,
unde ai fost și unde ești,
ce iubești și ce urăști,
ce îți place și ce nu,
de unde ai plecat și unde ai ajuns,
ai încredere în tine și în ea,
sărut-o seara, sărut-o dimineața,
spune și tace,
gandește ce vrei și fă ce trebuie.
nu ești singur doar tu cu ea,
dar treaba ta nu sunt ceilalți.
nu respira pentru a trăi,
traiește pentru a crea.
blochează, dar lasă o scăpare.
arată ce ești.
ucide pentru viață,
distruge pentru a construi,
fii umil când greșești
și mândru când ai dreptate.
citește pentru a ști.
nu transforma banii în scop.
lasă fudulia deoparte.
trăiește simplu.
vei muri așa cum ai trăit!

Întrebări

Timpul a trecut. Riduri-mi cresc pe față. Am îmbătrânit sau am crescut? Am uitat sau am învățat?

Au trecut mai bine de trei ani de când am plecat în această călătorie descoperitoare de sine. Am crezut că schimbările vor fi enorme. Că voi repara sau că voi dobândi o nouă încredere. În mine. În tine.

Schimbarea în sensul așteptat nu a venit. Nu am reparat sau înlocuit nimic intrucât nu aveam ce. Am făcut un singur pas în afara zonei de confort și o nouă lume s-a deschis. Am cunoscut-o pe ea. M-am îndrăgostit de ea. A spus da! Sunt complet. Nu curge doar lapte si miere. Dar ce mai contează…

Nu mai gândesc eu. Gândesc noi. Am alte ținte. Îmi doresc alte lucruri. Mai concrete. Să fie asta următoarea etapă? Ce va fi dincolo? Voi fi în stare să păstrez ce am acum și să adun mai mult? Eu cred că da.

Despre monarhie

     Ar fi interesant de cercetat cum românii au reușit în 10 ani să își schimbe părerea atât de drastic despre monarhie. Fără să fac referire la nici un studiu, îmi aduc aminte că în 2004, în ultimul an de liceu, ideea ca România să redevină monarhie era atât de alergică, încât se ajungea chiar la insulte.

Astăzi e la modă să fi monarhic. Și spun că e la modă pentru ca mulți dintre cei pe care-i văd că sunt pro, vin cu argumente gen: „în timpul monarhiei țara asta a dus-o cel mai bine”. Atât de fals. Sau că „oamenii politici de atunci erau de o calitate mult superioară celor de acum”. Parțial adevărat însă noi am ajuns să ținem minte doar elitele politice de atunci. La o privire atentă a perioadei 1921-1945, marea masă politică nu se deosebea foarte mult. Cei care nu mă cred îi invit să citească presa interbelică. Să vadă că tabloismul nu este o invenție recentă. Un alt amănunt important este că indentificăm ideea de monarhie cu imaginea lui Mihai I de România.

Că el este cel mai ce, a făcut, a dres. Da, a făcut mai mult decât toți oamenii politici actuali pentru România, însă uităm evenimentele de la începutul anilor ’90 când Ion Iliescu l-a dat afară din țară și i-a interzis accesul pentru câțiva ani. Ironic sau nu, acum unii dintre cei mai înflăcărați susținători ai monarhiei sunt tocmai urmașii acestei „ciume” (a se citi tov. Iliescu). Pe liberali îi exclud din discuție întrucât actualul PNL nu este predecesorul PNL-ului monarhic. În momentul în care foștii tăi adversari înrăiți devin aliați de nădejde, tu, ca om și rege, trebuie să oprești a mai propovădui idei monarhice. Când ginerele tău este fiul unui comunist feroce înseamnă că ai probleme de identitate. 

     Schimbarea sentimentelor mele despre monarhie nu a fost cauzată de aberațiile celui de-al treilea Escu post-decembrist, însă nu vreau ca următorul rege să fie un comunist-bolșevic, ce poartă ca nume fructul de dud (agud în moldovenește).

Religia. Ortodoxism. Altele.

Câţiva dintre noi, adevaraţi savanţi de renume neinternaţional, inculto-cercetători în tot şi toate, bloggeri desăvârşiţi în scrisul inutil, creiere spălate cu Ariel ce consideră că deţin adevărul absolut, enunţă pompos de fiecare dată că marea parte a oamenilor normali sunt nişte proşti. Concluzia inteligentă la care au ajuns a necesitat mult curent electric trecut prin neuroni. Adică ei sunt dăştăpţi.

Îi urăsc pe cei care susţin sus şi tare un anumit lucru fără să accepte faptul că pot să greşească. Un exemplu de acest fel sunt blogurile religioase ortodoxe. Fără nici cea mai mică urmă de îndoială consider că cei care scriu pe aceste bloguri au nevoie de ingrijire psihologică sau psihiatrică. Citind câteva articole de acest gen şi comentariile aferente, am rămas blocat. După care m-a cuprins revolta. Cum este posibil ca aceşti oameni să susţină în numele credinţei tot felul de bazaconii? Pentru aceşti indivizi, faptul de a nu fi de acord cu ceea ce spun ei sau susţin înseamnă că eşti împotriva Domnului. Eu i-aş întreba ce autoritate au ei când îşi arogă puterea de a decide ce este bine sau nu? De unde ştie un om simplu ce este binele absolut sau răul absolut? Sau ce vrea Dumnezeu? Fără să fie conştienţi sau poate în deplină cunoştinţa de cauză, aceştia ajung să se comporte ca un judecător de tip comunist. Dacă nu spui ce trebuie, eşti un nimic.

Pentru mine ortodoxismul reprezintă dreapta credinţă. Însă nu sunt un fanatic, practicant sau zelos. Pun accent pe filosofia binelui şi răului. Nicăieri în Biblie cei care nu sunt de acord cu ceea ce se afirmă în ea, sunt ocărâţi, batjocoriţi, insultaţi. Fiecare om are dreptul de a-şi expune propria părere şi să şi-o susţină atâta timp cât nu le impune şi altora ceea ce gândeşte. Nu îl văd pe Dumnezeu ca pe o entitate de care să îmi fie frică şi în numele căruia să impun, oblig, ucid, insult. Din păcate, ortodoxismul este într-o criză apărută şi întreţinută de o mare parte a preoţilor. Feudalismul acestora scoate din sărite oamenii care nu sunt de acord cu deciziile lor cu rol de lege. Aceştia şi-au uitat menirea de a ajuta şi a convinge prin propriul exemplu. Unii au devenit business-men veroşi; alţii s-au murdărit politic; o parte conduc BOR; restul încearcă să rămână oameni simpli şi cinstiţi.

Religia a apărut din nevoia omului de a-şi explica anumite fenomene naturale pe care nu le înţelege. Iar atâta timp cât ştiinţa nu va explica toate misterele lumii înconjurătoare, religia va continua să deţină puterea de a crea si distruge. Vieţi. Destine. Popoare.

Un fel de… Răzvrătire

Citesc pe feisbuc/bloguri tot felul de poveşti, povestioare, texte, cuvinte despre iubire. Sau despre experienţa de viaţă a unora. Sau despre cât de inteligenţi sunt unii, dar nu sunt băgaţi în seamă. Sau cât de cool sunt unii care au făcut nu ştiu ce. Bla-bla. Oamenilor ăstora le place să se audă. Să se citească. Să creadă că au scris lucruri inteligente. Şi vor ca cei care îi citesc să îi privească ca un soi de oameni-cult. Oameni care au o cultură importantă. Adevărul e că ei sunt frustraţi. Vor să devină celebri şi nu ştiu cum aşa că deocamdată se ocupă cu scrisul. Nu de alta, dar asta e o chestie gratis. Ca să nu spun despre cei care îşi dau cu părerea. Ei au o părere la orice. Avizată/neavizată nu contează.

Pentru mine iubirea nu mai trebuie spusă. În multe articole din blogul ăsta am scris lucruri idioate, neconforme cu realitatea. Dacă iubeşti, foarte bine. Spune-i omului respectiv, nu mie, nu feibucărimii sau blogărimii sau lu’ Gură-Cască. Dacă ţi s-a întâmplat ceva naşpa nu vreau să ştiu. Nu te cunosc. Nu mă interesează. Eşti doar un număr. La CNP mă refer dacă nu te-ai prins.

Mai sunt ăştia care se uită la un articol cu un spirit atât de critic încât ai senzaţia că eşti la ora de gramatică. Ce dracu! Sincer, nu dau o ceapă degerată pe simţul tău critic cu 8 la română în clasa a opta şi crezi că dacă ai citit dex-ul online dintr-odată eşti inteligent. Aport!

Ironia este că acest articol intră sub incidenţa cuvintelor de mai sus. Sunt conştient de asta.

Începutul.

Tăcere. Ce n-aş da pentru o clipă de tăcere în mintea mea ce se aseamănă tot mai mult cu o piaţă publică în care fiecare îşi expune cât mai zgomotos propriile gânduri ? Ce n-aş da ca toate aceste gânduri paralizante să dispară pentru totdeauna?

Sunt nebun! Fără îndoială. Paranoia mă cuprinde. Mi-e ruşine de gândurile ce umblă prin mintea mea fără să aibă în realitate nici un sâmbure de adevăr.  Trebuie să mă calmez! Să le alung! Dar cum? Cum să fac asta? Am nevoie de timp. Să mă obişnuiesc cu situaţia. Să mă obişnuiesc cu ea. Să îi arăt ce simt cu adevărat  dincolo de sărutări pătimaşe.